Reutza

Mintea mea rationala a avut odinioara mare putere asupra mea. Nu mai ascult de ea de ceva vreme, desi are de multe dreptate si niciodata nu scapa ocazia sa-mi spuna: ti-am zis eu ca asa o sa fie. Totusi mintea mea rationala nu m-a facut niciodata fericita. Pentru ca a fost mereu rece, de fier, a avut dreptate mereu cand m-a avertizat ca o sa patesc ceva rau, niciodata nu-i scapa vreo statistica urata, e mereu mai degraba pesimista decat realista si ei nu-i datorez nici un miracol, nici o magie, nici un strop de dragoste. Zumzaie oricand acolo, de pare ca are mereu un cooler defect, in timp ce eu fac toate tampeniile si greselile si ma arunc cu capul inainte dupa ce ea mi-a facut analiza costuri-beneficii si a reiesit ca beneficiile sunt mult mai putine.

Apoi plang si ma intorc la ea, la mintea mea rationala, ca la o mama cu sortul scrobit, corect calcat, si ea imi face capul calendar si-mi zice sa nu mai fac nimic fara sa ascult de ea. Dar daca ar fi dupa ea, as sta in casa 5 zile din 7, n-as mai ajuta pe nimeni, n-as avea nici macar un singur esec, as avea o relatie calduta si as creste copii carora le-as spune sa nu se joace in praf si sa nu pupe cainii si pisicile. Iar fluturii din stomac ar fi toti morti, dositi undeva intr-o cutie de carton in care a fost odata un fier de calcat.

Vocea ei este ingrozitor de puternica noaptea si ma supara ingrozitor pentru ca reuseste inca sa intunece multe momente frumoase. Inca ma pune sa ma intreb oare eu incontro ma indrept de parca sunt sofer de troleibuz dornic sa ajunga la o autobaza. Ce sa fac intr-o autobaza? Ce distractie poti sa gasesti intr-un loc sigur si pazit…?

Noroc ca se face dimineata si lumina scoate la iveala tot ce am mai irational si necugetat in mine si sunt din nou prezenta in propria mea viata. Juliturile si vanataile au mereu un mov foarte frumos.

…i albastri; lectie de nu-ma-uita!

 …ii albastrii sunt
niste fiinte mitice
care salajluiesc in interiorul meu.

Se desprind cu greu de cerul gurii
cand vine ora de culcare,
lasandu-si alene capul sa cada in piept.

Se spune ca reprezinta idealul,
nemaivazutul meu celest, cand de fapt
sunt doar niste lumi de hartie.

Mi-e drag de ele,
de modul cum reflecta marea in priviri,
cum iau cerul in pielea lor albastra.

Ma fac sa rad,
aceste fiinte adorate,
cu pielea de safir si sangele regal.

Ei sunt eu,
himera ce sta la poarta cetatii,
in speranta ca va prinde nemurirea de glezne.

 Ziua mea ideala incepe cu-un tine tacut,
ce calca apasat pe-un drum pietruit
doar cu farmacii si ziare.

Ziua mea ideala te are pe tine
intr-un mesaj de iubire,
inchis si incastrat intr-un aparat,
plin de inima mea.

Ziua mea ideala rade in bucatarie
si se bate-n dormitor,
cu saruturi mii si mii
pe acelasi vechi covor.

Ziua mea ideala se duce
prin magazine agloomerate,
in cautare de inimi si haine,
cu dungi albastre,
sa ne poarte Craciunul in mare.

Ziua mea ideala contine mii de “te iubesc”
si trandafiri cu zale de argint,
turte cu amintiri si iubirea ta,
presarata cu argila,
lin si cald, pe pielea mea.

 Tie de ce ti-e frica?

Te-ai intrebat vreodata? De ce ti-e frica cu-adevarat? De moarte sau de viata? De esec sau de succes? De noptile de singuratate sau de zilele de cautari febrile? De mine sau de tine?

Nu te grabi sa raspunzi “de nimeni si de nimic” sau “hm, mie…pai doar de Dumnezeu”, pentru ca la momentul adevarului ai sa remarci ca nu e chiar asa de simplu.

De ce mi-e cel mai frica mie? Pai…

Mi-e frica sa recunosc ca nu sunt atat de buna cat ma vad altii,mi-e frica sa admit ca nu sunt nici macar atat de buna cat ma vad eu cateodata…Mi-e frica sa aflu ce vreau de la viata, de teama neputintei de a imi oferi…

Mi-e frica sa ma trezesc intr-o dimineata si sa nu te mai gasesc acolo, mi-e frica sa te astept si sa nu apari intr-o zi …mi-e frica de ziua in care nu-ti voi mai gasi mana intinsa, pregatita sa ma prinda.
Mi-e frica de ziua care nu-mi va mai incepe cu “buna dimineata”, cu zambetul tau, mi-e frica de dimineata in care n-o sa ma mai certi, de seara in care n-o sa ma mai alinti, in care n-o sa-ti mai spun “noapte buna”, pentru ca n-o sa ma mai cauti. Mi-e frica de toate noptile infinit de lungi in care n-o sa te intalnesc pentru ca o sa te incapatanezi sa nu-mi apari in vise.

Nu vreau sa ma gandesc la ziua in care n-o sa te mai pot face sa zambesti, mi-e frica sa nu ma scoti c-un shift+delete din lumea framantarilor tale.

Mi-e foarte frica sa-mi pierd reperele in viata, mi-e frica sa nu te pierd…de fiecare data cand te grabesti sa pleci, imi clatini universul. Stiu, stiu, e o prostie, libertatea noastra e cea mai importanta si de fapt cele mai frumoase clipe sunt alea in care nu stiu sigur daca vei veni, daca vei vrea sa ma vezi, sa ma simti alaturi…

Suntem puternici, dar sa nu cumva sa ne dea Dumnezeu cat nu putem duce. Ne simtim puternici pentru ca il simtim pe celalalt langa noi, intr-o forma sau alta. Mi-e frica de momentul in care voi pierde toata aceasta putere, mi-e frica de mine, de tine, de noi…

Da, recunosc, mi-e frica. Tie nu ti-e?

Dar, am aflat si ca NU MI-E FRICA: Sa traiesc in prezent! Sa am sentimente si sa le exprim! Sa zambesc, ba chiar sa rad din tot sufletul! Sa iti simt pasiunea si dorinta! Sa plec si sa stiu ca vei fi acolo cand ma intorc! Sa astept sa ma chemi! Sa incerc ma lupt si sa-mi inving demonii!

In concluzie nu mi-e frica sa traiesc si sa fiu fericita!!!

ploua iar cu vise peste noi. doar ca de data asta visele noastre nu mai sunt vise, eu nu mai sunt fata din balon si tu nu mai esti pragmaticul incurabil. am reusit in sfarsit. am ajuns in locul in care visele nu mai cad odata cu ploaia, ci ies dinauntru nostru spre lumina. in locul in care cu toate ca cerul e mai negru ca moartea si tunetele asurzitoare, in care cerul plange si dumnezeu arunca cu pietre, stransoarea mainii tale ma face mai puternica.

adio, fata din balon.