Reutza

Despre morti numai de bine.  Asa-i o vorba pe la noi.  Asa zice popa in biserica, iar noi cei care il ascultam pomenindu-i, raspundem la fel.

Am fost la parastasul de sapte ani al parintilor mei.  A trecut mult. A trecut mult de cand au murit. A trecut prea mult de cand am fost ultima oara la ei la cimitir. M-am bucurat. Nu, nu am innebunit inca de tot. M-am bucurat ca sora mea l-a organizat (deh…sa dam Cezarului ce-i al Cezarului). M-am bucurat ca am revazut oameni dragi mie, dragi lor. M-am bucurat ca am fost sa pun cate o coronita la cimitir. Mamei ii placea Craciunul. Atunci ne adunam cu totii.  M-am bucurat sa aud din nou intamplari cu ei si sa aud a nu stiu cata oara cat de indragiti au fost.

Dar mi-a fost frica de acest moment. De intalnirea cu acesti oameni care au fost o alta familie a mea. Impreuna cu ai mei ne-au crescut. Ne-au plimbat in tara asta in lung si-n lat. Ne-au iubit. Ne-au sfatuit si ne-au si certat la fel ca si pe copii lor alaturi de care am crescut. De aceea imi era frica. Ca au sa ma certe din nou. Ca i-am uitat. Ca nu ii sun. Ca nu-i vizitez. Oficial nu au facut-o si pentru asta le multumesc. Nici nu era nevoie. Vina o purtam oricum in mine. Motive as putea gasi duium. Sincer nu cred ca ele sunt atat de importante. Mi-ar placea sa le spun ca nu este chiar asa.  De cate ori am avut ocazia anumitor persoane le povesteam si ma laudam cu parintii mei. Cu toti parintii mei.

Din pacate am fost din nou lasa. Nici astazi nu le-am putut cere iertare. Si nici nu le-am spus nimic din ce simt. Pentru ca nu-mi este usor.  Si pentru ca la fel ca orice parinte care se respecta nu mi-ar fi facut “misiunea” mai usoara! Pentru ca nu am vrut sa-i aud judecandu-ma. Nu sunt nici mai lunga, nici mai lata ca altii. Nici mai buna, nici mai rea. Nici macar mai desteapta. Sunt o oarecare.  Fara cine stie ce realizari deosebite. Si lasa pe deasupra!  Dar intr-un asemenea moment comparatia cu parintii mei ar fi fost inevitabila. Si tocmai pentru ca ei au fost deosebiti, iar eu nu sunt…nu cred ca as fi facut fata situatiei. Mi-ar placea insa sa stie ca nu am uitat absolut nimic din ce au facut pentru mine. Ca ii admir, ii respect si ii iubesc!  Ca oamenii care sunt in prezent in viata mea stiu de existenta lor si stiu ca alaturi de parintii mei naturali (acum doar niste icoane in viata mea) sunt un adevarat model de viata pentru mine. Ca de la ei am invatat  ce inseamna familie si prieteni adevarati. Ca la ei am vazut ca viata nu este usoara. Ca nimic nu vine de la sine si nu se va rezolva de la sine.  Ca in familie este imposibil sa nu fie opinii si pareri contrare. Si copii care nu pot sa asculte si sa nu greseasca. Si certuri si discutii. Dar tot de la ei am invatat ca toate acestea tot in familie se vor rezolva.

As vrea sa stie toti ca la fel cum imi este de dor de parintii mei, imi este foarte dor si de ei.  As vrea sa cred ca ma cunosc un pic cu adevarat! Si ca daca nu le-am spus asta, nu inseamna ca nu simt! Si ca intre timp am mai crescut…adica m-am mai maturizat un pic. Si ca regret ca nu am  avut destul timp cu parintii mei si in mod sigur nu vreau sa  repet aceeasi greseala si cu ei.

Si la fel ca ei as vrea ca si o alta persoana importanta din viata mea sa stie ca nici o data nu am avut nevoie de avocat. Desi nu m-as putea lauda ca eu mi-am indeplinit mai bine acest rol. Nu, nu-mi place sa vorbeasca altcineva pentru mine. Dar mi-ar placea ca oamenii care tin la mine sa caute sa ma inteleaga. Sa-si dea silinta sa ma inteleaga mai bine.

In final as vrea sa spun ca eu cred ca tuturor ne este frica de uitare. Doar ca eu le promit ca nu i-am uitat. Nu i-am uitat nici pe ei, nici pe parintii mei. Si am gresit ca am fost lasa, ca nu am stiut sa le-o arat. Doar ca eu….asa sunt eu. Nu pot sa ma manifest doar de fatada (asa cum nu uita niciodata sa faca o alta persoana din familia mea, care continua sa ma uimeasca de fiecare data cu imensul talent actoricesc).

Dincolo de toate astea…”Show=viata must go on!”

Tic tac, iar incepe sa ploua. Tic tac. Pamantul se iubise prea mult in ultimele zile cu ploaia. Devenise chiar un pic dependent de ea. Minut dupa minut, dupa plecarea ei, mai pastra, cu frica si frig, amintirea ei. Stia ca ce-i daduse ea nu ii mai poate nimeni altcineva darui. O chema sa vina mai aproape. Din ce in ce mai aproape. Si ea, auzind chemarea, s-a gandit ca n-ar fi rau sa ii spuna adevarul. Intai preludiul. Copacii au inceput sa isi miste frunzele. Tic tac. Si putin si-au miscat si puternicele radacini. Pamantul si ploaia incep iar sa vorbeasca aceeasi limba. Nu mai putem face nimic. Tic tac. Astept sa treaca totul. Ma uit la pamant. Se simte dezlegat. Ploaia a plecat, asa cum face de fiecare data. Niciodata nu ii spune cand va mai veni. Sau daca se va intoarce vreodata. Dar el a ales sa traiasca cu incertitudinea asta. Ea in schimb…vrea certitudinea faptului ca exista, ca va mai veni. Acum, dupa ce s-a consumat totul, intunericul poate sa vina. Tic tac.

Ar fi inutil sa iti spun cat timp a trecut de cand te astept. Pana la urma, nici nu ar trebui sa te intereseze pe tine, pana la urma, eu eram aia ce credeam in miracole. Nu vreau sa imi raspunzi, vreau doar sa imi pui intrebari, nimic nu imi place mai mult decat sa ma intrebi iar eu sa ma gandesc. Sa gandesc repede. Din ce in ce mai repede.
Cand voi fi gata, promit ca vom porni pe acelasi drum. Pana atunci, ai rabdare. Ca sa ma cunosti mai bine, poti incepe prin a-mi rosti numele, intai ca pe o lectie la scoala, apoi ca pe o poezie, si mai apoi ca pe o rugaciune. Cand vei spune si ultimul amin eu am sa fiu langa tine, gata sa imi las mana intr-a ta.

Abia plouase si deasupra trotuarului lucea o lumina albastruie ca-n filmele rusesti. Frunzele imi picurau zambete ude ce-mi patau camasa de in.

De niciunde a aparut in fata mea o taraba stramba cu o caramida pusa sub piciorul mesei pentru echilibru. Vanzatorul era inalt si mirosea a scoici ascunse in nisip. Avea cel mai frumos suras. “Frumoasa, te asteptam. Te-am tot vazut trecand pe aici, niciodata nu vrei sa ma vezi. Vino mai aproape”. Ma uit la el neincrezatoare si cu spranceana deja ridicata a ironie la apelativul atat de rar auzit. “Eu?” intreb si strada imi trimite inapoi un ecou suspinat. “Tu, tu. Pe tine si numai pe tine pe asteptam. Uite. In cutiuta asta – ai grija, e fierbinte – ti-am pregatit saruturi moi si soapte impleticite sa-ti incalzeasca diminetile. Si aici am cele mai delicate mangaieri sa-ti infioare causul palmei”. “Asta e nebun” imi spun privind in josul strazii goale dupa un pretext sa ma indepartez, dar privirea lui are culoarea luminii dupa ploaie. ”Stai, nu te grabi, abia am inceput. Am aici un umar facut din cel mai dur caracter sa-l tii la indemana cand lucrurile se clatina in jurul tau. Si am o punga intreaga de intamplari marunte si neinsemnate care ti se lipesc de suflet ca un balsam fermecat. Si am incredere, oooo, asta e marfa rara, dar tie ti-o dau la un pret special”. “Nu inteleg, cine esti?” ingaim confuza si privirea lui imi e de-acum dureros de cunoscuta, “de unde ma stii atat de bine?”. “Hai, frumoasa, te targuiesti cu mine… Bine, fie. Mai am pe fundul unui sac boabe de speranta si, iti amintesti cum arata?, bucatele rupte din fericirea de primavara a buburuzelor. Iar aici sub matasea asta gaurita tin dragostea, ca nu-i face bine asfaltul”. “Ce vrei?” intreb raspicat caci pamantul mi-a fugit de sub picioare topit de privirea lui. “Stii ce vreau, frumoasa, nu te mai juca…”.

Ma intorc peste umar si imi smulg aripile usor murdare de la ploaie, dar trag prea tare si in ciotul aripilor imi prind si inima ca pe-un porumbel cu gatul rupt. Imi ascund lacrimile si intind mana sa-mi iau “cumparaturile”. Matasea mi se faramiteaza printre degete. Si trotuarul miroase a scoici ingropate in nisip. Nici pana azi nu stiu cand a disparut.

oamenii indragostiti sunt cei mai batuti in cap, ilogici, tembeli, anacronici, iresponsabili, imprevizibili, iconsecventi, abulici, ultrasensibili, dusi cu pluta, deranjati la mansarda. sunt cei mai frumosi oameni! iar speranta lor cretina ca merita sa mori din dragostea ce ne va izbavi pe toti e singura chestie pozitiva ce ni s-a intamplat de la euglena incoace.

autovictimizarea presupune indeplinirea simultana a doua conditii: sa-ti fie mila de tine si sa iti trebuiasca mila celor din jur. recunosc, uneori imi mai plang de mila. dar nu suport mila. prefer dispretul, ura…. deci macar de autovictimizare am scapat!

daca eram baiat pana acum eram sef de multinationala cu mba in state, casa in pipera, nevasta manager la o florarie, doi copii neobositi ca mine si vacanta de craciun in maldive platita din august. as fi avut 3 prieteni foarte buni cu care sa merg la meciuri si cu care sa fac afaceri. sunt convinsa de asta.

uneori trebuie sa faci lucruri pe care nu vrei sa le faci pentru ca lucrurile pe care vrei sa le faci iti sunt interzise. si sa faci lucrurile pe care nu vrei sa le faci e singura cale sa ucizi speranta ca poate intr-o zi ai sa poti sa faci lucrurile pe care nu poti sa le faci. dar facand lucrurile pe care nu vrei sa le faci anulezi sansele, oricat de mici, ca lucrurile pe care vrei sa le faci dar nu poti, sa se intample. dar trebuie sa le faci. n-are nici o logica, dar e adevarat.

toata viata mi-am petrecut-o pe banca de rezerve. orice as face nu pot convinge antrenorul sa ma lase si pe mine in teren. sunt popular in echipa si toti ma cred “baiat bun”, dar prefera sa paseze altcuiva.

candva foarte de demult am intrebat pe cineva “foarte special” ce ar face daca ar afla ca am o boala terminala si as mai avea de trait doar un an. ar vrea sa-si petreaca anul acela cu mine? “asta e intrebare capcana? vii cu analizele si apoi raspund” mi-a zis persoana…

anul ce-a trecut n-am castigat nici un meci: cu mine, cu dragostea, cu moartea. anul asta a trecut prin mine numai ca sa ia. mi-a luat ce-aveam mai drag fara sa ma invete sa plang. si mi-a pus fericirea pe masa numai ca sa-mi dea cu farfuria in cap doua inghitituri mai tarziu. anul asta mi-a rasturnat sisteme de valori si mi-a ravasit toata mansarda. anul asta a transformat urarea de ani multi in injuratura sau blestem. anul asta vreau sa uit ca a trecut un an prin mine.