Reutza

“Ce sa fac?” este o intrebare “umana” ce-mi tot apare in minte si pur si simplu nu pot scapa de ea! Nu gasesc un raspuns sau o solutie  pentru a putea iesi din increngatura de ganduri, povesti, intamplari, amintiri….dar dintre toate gandurile sunt cele mai rele, ingrozitoare, enervante caci gandurile nu se opresc niciodata!

Si din nou marea intrebare: “Ce sa fac? Sa fac ce trebuie? Sa fac ce cred eu ca e bine? Sa fac ce simt eu ca ar trebui facut? Sau poate :)…sa nu fac nimic?” Si din nou gandurile: “…daca nu fac nimic si….gresesc? Dar daca fac ceva si gresesc? Sa spun ceva? Sa fac? Tot timpul fac! Sa fac  numai cand nu trebuie!?!

Ganduri nenorocite, as vrea sa scap de voi!!! Ori daca nu scap de voi, macar sa-mi spuneti concret :”Ce sa fac? Hotarati-va!!”

Presupun ca am putea foarte usor raspunde la “minunata” intrebare daca nu ar exista gandurile! Dar sigur ele nu au de gand sa inceteze! Ne devoreaza din exterior, ne macina din interior, ne distrug mintea si ne mananca sufletul!

Da, gandurile ne fac oameni, si tocmai pe principiul tip[ic uman ” eu te-am facut, eu te ucid”, ele ne ucid incet, omoara si ultima farama de om din noi!

Si vor veni unii si vor spune:”Urmeaza-ti instinctul!”. Ca sa iei o hotarare mai usor, pur si simplu urmeaza-ti instinctul ca sa iei o hotarare mai usor, nu mai gandi atat totul, doar urmeaza-ti instinctul!!! Dar oare aceia chiar uita ca imediat dupa ce au infaptuit, au actionat pur instinctual, vor incepe sa gandeasca (DIN NOU)!!!

Da, gandurile desi pot fi lasate un pic deoparte , au o singura constanta: revin si isi continua procesul de macinare al sufletului, isi continua incet dar sistematic actiunea de distrugere a instinctualului, a spontanului, a liberului…!

Ne pierdem sufletele….incetam sa mai fim oameni, iar ele nu se opresc, apar mai multe, mai dese, mai incrancenate!!!

Ganduri, ganduri…Lasati-ne! Lasati-ma!!!!

Eu m-am saturat!!! Nu mai vreau sa gandesc, nu mai vreau sa fiu un om al gandurilor! Iesti din capul meu odata! Plecati! Nu va mai vreau aici!

Ganduri ucigase! Raspundeti-mi acum!!!…”ce sa fac?”

      Se spune ca oamenii viseaza in fiecare noapte de 2-3 ori fie ca isi amintesc sau nu de asta. Asta inseamna cam 730-1095 de vise in fiecare an. In general, daca este analizat un om pe REM in timp ce viseaza atunci activitatea lui cerebreala va fi intensa in anumite zone ale creierului. Asta denota un singurul lucru, ceva, undeva, inauntru se intampla!

 Undeva, un om si-a creat o realitate proprie de cele mai multe ori subcontienta, una frumoasa, una de cosmar ..pur si simplu o realitate. Si spun de cele mai multe ori pentru ca unii dintre noi au vise lucide, vise in care constientizam ca visam, uneori putem controla mersul lucrurilor in vis. Ochii ni se misca desi sunt inchisi, ne uitam prin realitatea creata la lucruri, le vedem, le observam. Vise Lucide. Intrebarea mea, filozofica as putea sa-i spun, vine in mod evident. Daca atunci cand dormim uneori ne dam seama ca visam si putem controla lucrurile, de unde stim ca nu visam in mod constant si ca day-to-day dreams nu sunt decat in-frame elements, dreams within dreams. De unde stim ca nu suntem noi insine produsul unor vise? De unde stim ca viata noastra nu e un decat …un vis? E interesant sa fii sceptic cu privire la ce esti… Imi aduc aminte ca am invatat la engleza despre solipsism, si-mi aduc aminte ca am stat o noapte intreaga pe net citind despre solipsism.     

    Mintea mea este singurul lucru despre care pot fi sigura ca exista. Cogito ergo sum! Gandesc deci exist! In ce fel garanteaza asta existenta altor minti sau oameni? Ma si vad dormind…la nesfarsit visand la nesfarsit …o succesiune de evenimente care sunt de fapt life itself.

    Pana la urma e simplu, lumea de afara nu exista, exista lumea dinauntru. Si daca exista lumea dinauntru toate cunostintele mele sunt produsul mintii mele? Si atunci uneori de ce mintea mea alege sa actioneze impotriva mea? Sau mai bine zis de ce uneori aleg sa actionez impotriva mea? Si daca tot ce exista e inner, inseamna ca nu e nimic outer, si atunci cel mai probabil, daca eu sunt solipsista, nu mai exista alta…..daca eu exist unde exist? Trebuie sa stau undeva ca sa gandesc? Sau nu sunt decat o minte plutitoare pe undeva…
     Ca sa fiu sincera, ideile astea sunt interesante, dar prefer teoriile materialiste ale unei lumi exterioare imposibil de controlat, in care haosul guverneaza, si nu un haos creat de mintea mea ci un haos asezat dupa o ordine clara. Prefer o lume in care bataile de aripi ale unui fluture pot provoca intr-un anume colt al lumii un uragan. Prefer sa cred ca decizia mea de azi este una importanta, si ca orice alegere as face, va avea un impact. Ca nimic nu e intamplator, si ca totul are o cauza.

Si acum.. fluturi zburati!!!

Atunci cand esti in Vama, exact muzica aia o simti curgand in valuri pe langa ureche. aceleasi acorduri, acelasi navod mare pe care sta acelasi catel care casca la mine… o saritura, un val, o mare verde cu alge verzi, o mare albastra cu melc si crab si rosu si frumos… un caine lup, nisip cat cuprinde si sa fie ud. neaparat ud, sa fac cercuri si rotocoale de praf de scoici ud.
cand scriu acum, se simte miros sarat.
sambata dimineata as vrea sa tremur iar in apa rece si verde neagra albastruie cu alge. tot langa lotca aia sau ceva mai departe. tot cu rasarit si “wake up biaaatch”.
de ce? ca mi-e dor de ea, de mare, de vama! si o simt. si o vreau. ma da indragostita sunt …
o saritura in brate si hug la mare si nisip. va vreau pe toti si multi acolo.
si iar imi apare imaginea intinsa cu val… te-a emotionat, stiu!
si valuri vor mai fi, si scoica migdalata, si lume dezbracata, si sân cu praf de scoica-n jur, cristalizat, si respiratie, si fuga si inot, si soare si apus, si rasarit, si Urma… si fum si ceatza, si noapte si-n cort, si mangaiat si…
clar, vreau in Vama!
 abia astept gustul sarat…

Paradoxal am ceva impotriva sms-urilor. Paradoxal pentru ca folosesc sistemul. Poate ca si asta m-a adus in fata concluziei ca sms-ul este de multe ori o unealta care slefuieste lipsa de comunicare. Sa ma explic.Suntem oameni ai nuantelor.Sau poate doar nuante ale Omului. Stapanim nuantele mai mult sau mai putin si suntem cel mai adesea partizani ai ideii ca viata si comunicarea nu sunt doar alb si negru. “N-ai inteles ce am vrut sa zic” sau ” Nu asta am vrut sa zic” regasesti de multe ori pe buzele noastre. Ne ajutam in exprimarea nuantelor de voce si de mimica.Inflexiuni, ajustarea volumului de emisie, onomatopee, oftaturi, strambaturi mai mult sau mai putin evidente, hlizeala, clipiri ale ochilor, toate astea vin sa ne completeze enunturile si sa dea indicii clare care sa scuteasca interlocutorul de echivoc. Exista o intreaga mecanica a gesturilor in spatele unui “da” ambiguu sau a unui “nu” indecis, care desi clar nu intotdeauna isi au farmecul lor. O intrebare care asteapta un anume raspuns si care o ia pe drumul mai ocolitor catre o alta destinatie decat cea reprezentata de cuvintele care o formeaza are nevoie de arsenalul sus amintit. Iar atunci cand nuantele sunt transcrise pe hartie, mimica, gestica, muzica vocii sunt inlocuite de sute de cuvinte care se asigura ca o exprima intocmai ca in viata vorbita.

Ce se intampla cu sms-urile? 160 de caractere inmultite, in cazul telefoanelor performante cu sase si cateva “smiley-uri” care definesc stari albe sau negre sunt tot ceea ce lumea foloseste in draci ca sa comunice in ziua de azi. Eu cred ca este prea putin pana si pentru cimpanzeul din reclama cu Pepsi.
De multe ori mi s-a intamplat, si cred ca nu sunt singurul om, sa depasesc stadiul discutiilor informale si sa ma lansez in dizertatii smsistice fara finalitate. Sau a caror finalitate era o convorbire telefonica lamuritoare!!!

Hotarat lucru un numar limitat de caractere pe display nu va inlocui niciodata angrenajul “industrial” al formelor de expresie umana.
Cu toate astea viteza vietii ne obliga sa perseveram in a schimba prin sms-uri mai mult decat informatii. Ne vrem condescendenti, iubitori, agresivi, apatici, razbunatori, dispretuitori, ironici, plictisiti, perversi, iscoditori, duplicitari, mizerabili, frustrati ba mai mult asteptam ca la capatul firului sa fim interpretati ca atare. Tastam sute de caractere cu viteze demne de recorduri locale pentru ca in final sa ajungem la concluzia exasperanta ca am fost pur si simplu rastalmaciti si sa punem mana pe telefon ca sa rezolvam situatia in dulcele stil clasic. Apoi, daca nici asa nu merge, ambii participanti decid: “cred ca ar trebui sa ne vedem fata in fata”.
Din pacate in foarte putine cazuri malcomunicarea este transata astfel. Nu avem timp pentru armistitiile tuturor razboaielor pe care le declansam prin sms.

Sa luam un exemplu simplu. O intalnire. Cate sms-uri ajungem sa ne trimitem pentru o intalnire. Cateva ca sa hotaram locul, ora, alte cateva ca sa anuntam ca intarziem (caci intarziem) si inca vreo doua ca sa tragem concluziile. Daca ineficienta sau pierderea de timp trebuia sa poarte un nume….

Sa fi inceput oare sfarsitul comunicarii?

Ne intrebam unde sunt sentimentele inalte si profunde. Ne dam de ceasul mortii ca dragostea eterna dureaza trei luni. Pai cat sa dureze daca oamenii isi cer id-ul de mess ca forma de tatonare pentru o posibila relatie?

Natura umana isi idealizeaza inventiile. Poate aici este secretul. Daca omul ar putea folosi aceste “instrumente” ca atare fara sa le atribuie valente profund sufletesti poate ca inca am incerca sa ne plimbam prin parc si nu pe HI5.

Sau despre minciuna ca si arta. Caci 97% la suta dintre cei ce au capacitatea de-a folosi un limbaj verbal au reusit sa ridice minciuna la grad de Arta! Usor de demonstrat ceea ce va si urma ca sa nu va “torturati” neuronii in diverse exercitii de aparare impanate cu ce altceva decat minciunele. Ganditi-va la ultima oara cand v-ati intalnit pe strada cu o persoana de care chiar nu aveati chef atunci, pe care poate chiar o evitati de ceva timp…si totusi inevitabilul s-a produs. Faci conversatie, schimbi numere de telefon, adrese de mail, fax samd (uneori nici macar nu stii in dreptul carui nume le-ai putea inghesui!!?!) apoi inevitabil urari de genul “o zi buna”, “o seara placuta” ce tie iti suna inevitabil a injuratura, si asta doar pentru ca deja ziua sau seara a incetat sa mai fie buna in momentul intalnirii=declansarii dezastrului. Sau “mai vorbim noi”, in timp ce gandul tau completeaza cu “sper ca nu prea curand, eventual niciodata”. Si totusi oamenii (sau cei 97% de care sunt absolut sigura) fac din astea mereu.M-am saturat sa vad, simt si aud minciuni. Ne-ar, sau MIE cel putin (si sigur nu sunt singura), fi mai bine daca toti am putea sa ne comportam vis-a-vis de toate chestiile marunte si stupide ca si cum nu ele ne-ar stapani viata, nu fac din noi niste „bine-crescuti”, niste „prea-politicoscati-pentru-a-mai-fi-sinceri”! Si mai mult decat atat odata primite direct in fata, le vom putea trimite direct inapoi celor ce ni le adreseaza. Nu, nu-mi place melodia asta, de fapt e doar preferata ta, dar mie nu-mi place, nu, nu o sa caut filmul asta, nu, nu ies asta seara, nu am chef de asta, nu, nu vreau sa aud cat esti de obosit, cat ai muncit, ce ti-ai mai luat nou, nu, nu-ti sta deloc bine cu porcaria asta si da, esti ingrozitor! De ce sa nu putem fi NORMALI? De ce una gandim si alta spunem in numele unei nush ce false politeti? Sau poate doar ne place sa fim mintiti, amagiti…si Doamne, cate n-am da pentru unul care sa stie sa ne minta cum trebuie! Si de ce luam totul prea personal (dupa cum v-am povestit intrt-un post de la inceput sigur sunt campioana la asta)? E greu sa iti patezi cravata si sa razi, sa te vezi cum esti si sa te iei la misto, sa te contrazici o seara intreaga pe diverse teme aberante ca mai tarziu sa faci dragoste, sa poti spune nu si sa fie nu, iar da-ul da, si DA VREAU SA FIM NORMALI! Normal nu inseamna nesimtit, lipsit de bun simt sau ca parintii nostri au ramas doar niste prost educatori, normal inseamna ca ceea ce gandesti sa se reflecte in ceea ce spui si mai ales in ceea ce faci! E foarte greu, enorm! Te lasa si te stoarce de cele mai multe ori de orice forta vitala, dar sigur in timp si cu ceva exercitiu, se poate ajunge la perfectiunea de-a fi normal fara atatea eforturi de vointa! Si minunat este ca atunci cand reuseste noaptea am somn, ziua am viata….si da, din pacate pare ca nimeni nu mai intelege ce spun, dar Doamne….ce viata!!!!