Azi o sa scriu despre zapada si frunze.
Frunzele cazande din copaci imi numara melancolia. Fulgii de zapada cazand din cer, din nori, imi aduc, putin cate putin, bucurie si credinta in miracole.
De cazut cad si fulgii si frunzele. Unele cad galben – altii cad alb. Furtunos, arbitrar, vijelios. Intr-un suvoi de nestavilit, de nenumarat, de culori si sentimente.
Toate cad, oare? Asta sa fie ideea? Nu cred – si nici nu vreau sa ma gandesc la idei ascunse. Scriu despre frunze si fulgi azi, si ascult un cantec la chitara.
Imi aduc aminte de zilele cand eram copil. Toamna stateam cu nasul lipit de geam, privind cum cad frunzele din copaci. Le priveam cazand, minute si ore in sir. Le priveam culorile, si simteam toamna cum imi intra’n suflet. Iarna, stateam cu nasul la fel de lipit de geam, dar tineam si mainile pe calorifer. Si ma uitam la fulgii de zapada (rari) cum cad si se astern.
Imi mai aduc aminte de un sfarsit de compunere scrisa candva, in generala, cand eram copil si credeam in vise, minuni, si chestii frumoase (inca mai cred?!)
“incerc sa le numar: 3, 5, 11, 53, 214…pierd sirul. ma incurc. pentru ca frunzele si fulgii de zapada sunt minuni. si minunile nu se pot numara…”
Mi-e dor de mine. Poate-o sa ma regasesc candva!
Asta spun cu voce tare oricui imi cere sa fac ceva. Asta imi spun mie cand realizez ca nu am facut mai nimic din ce imi propusesem pentru ziua in curs. Si ma simt “Comfortably numb”, si-mi place starea de betie continua fara risc de mahmureala (atat timp cat nu-mi vine ideea sa si ingurgitez ceva alcool, mult sigur nu mi-ar trebui; si totusi cate-o betie din cand in cand isi are farmecul ei). Acum am inteles mesajul si frumusetea melodiei. De placut mi-a placut de cand am auzit-o prima data. Dar abea acum stiu cu adevarat ce inseamna.
Am primit pe mail asta: “ Viata este uneori foarte zgarcita: trec zile, saptamani, luni si ani fara sa simti nimic nou. Totusi, odata ce se deschide o usa, o adevarata avalansa patrunde prin spatiul deschis. Acum nu ai nimic, iar in clipa urmatoare ai mai mult decat poti accepta.” As vrea sa pot fi sigura de vorbele astea. Nu sunt. Nu prea cred in ele. De fapt nu cred in nimic din ce nu este palpabil. Decat daca mi se demonstreaza.
Si acum cateva seri mi s-a demonstrat ca nimic pe lumea asta nu este intamplator. Asta nu ma face mai fericita sau macar sa inteleg mai mult de ce asa si nu altfel. Dar multe din discutia din acea seara m-au facut sa ma simt bine cel putin in acel moment. Ba chiar mai mult..sa trec mai usor peste ce a urmat. Acum sunt amortita. Si-mi place starea asta. Am realizat atat de multe incat starea mea de amortire…e cea care va face ca toate informatiile sa se sedimenteze, sa-mi neutralizeze ranile si poate chiar sa mai vindece ceva. Da, sunt convinsa ca e cumplit de greu sa-ti gasesti sufletul pereche. E extrem de greu sa gasesti pe cineva care sa te accepte cu adevarat asa cum esti: cu sosete de bumbac cu carouri (pentru ca daca nu le porti vei avea picioarele inghetate), cu fire de par mai lungidecat ale lui (ei) prin chiuveta, cu capacul de la wc ridicat, cu insistente ca numai celalalt trebuie sa faca anumite chestii pentru ca tin de acceptarea celorlalti ca numai el poate, cand de fapt s-ar putea sa te pricepi mult mai bine decat el; cu suparari venite din partea altora pe care le refulezi in fata ei(lui), dar cu zambete si triluri de ras sincere cum numai acea persoana ti le poate aduce, pentru ca amandoi stiti ce si cum, aveti aceleasi interese si cu multe astfel de exemple. E inuman de greu uneori sa cedezi acelei persoane, cu atat mai mult cu cat nici nu va leaga acele minunate sentimente ce aduc cu ele fluturasi in stomac si tremurici in alte parti. Pentru cei care sunt legati de acele sentimente ..raman 9 luni, cam cat dureaza drumul berzei, ca primele 3 sunt numai lapte si miere. Si dupa aia unul din doi evadeaza. Si fuge mancand pamantul. Se sperie si realizeaza ca nu asta vrea. Nici nu stie exact ce vrea. Dar nu asta sigur. Cineva mi-a spus ca ar trebui sa nu se dea voie ca doi oameni sa se casatoreasca si sa faca copii samd, decat dupa ce au convietuit cu persoana de sex opus cel putin un an, timp in care s-au lovit de toate cele enumerate mai sus si de multe altele. Si daca dupa un an integritatea lor fizica si psihica nu a avut de suferit, dar mai ales nu au dat bir cu fugitii atunci chiar au o sansa reala.
Eu personal sincer nu am detinut acest record pana acum. Am avut eu relatii mai mari de-un an de zile…dar si integritatea fizica, cat si cea psihica mi-au fost grav afectate. Plus ca daca nu amandoi, cel putin unul a dat bir cu fugitii. Sunt din nou in fata unui nou inceput. Al catelea…nu mai stiu. Si de fapt nu am nici un chef de asa ceva si mai mult de atat nu am nici o resursa cu care sa pornesc. Resursa palpabila. Dar cineva mi-a intins o mana de ajutor, la care sincer nu ma asteptam. Si am acceptat-o. Atat. Cam atat pot sa fac acum. Cand imi voi reveni, cand voi vedea care este drumul pe care trebuie sa apuc nu stiu. Stiu sigur ca-mi lipseste ce am avut pana acum. Acea ordine, acea obisnuinta, acele promisiuni.
Sunt insa in fata unui nou inceput. Extrem de amortita. Si ma simt cumva confortabil…tocmai din cauza acelei amorteli. Din care in curand va trebui sa ma smulg. Dar nu chiar acum.
Pentru voi cei care ati simtit sau ati fost “acolo”:
L.E.: si mie imi lipsesc rafturile si sertarasele …sa am unde sa pun o amintire, sa am o ordine..
Simpatic desi mai degraba adorabil degetul tau lipit de pielea mea calda.El adie usor peste pori avizi de mangaieri si tandreturi, dar fara nuante de siropeli. Dulce gustul tau pe limba mea, papilele canta serenade! Ochii te patrund si iti mesteca suflarea pana ce scot un balon umflat cu dorinte ude si vechi…
Imi place sa stiu ca te mulezi perfect pe mine! Te vad si acum si atunci si peste, intrand, iesind, dar mereu tinandu-ma de mana! Amuzant felul in care incerc si te incerc, naiv, stangaci, gales si doar uneori insinuant! Casc larg spatiul dintre tine si mine, ca apoi sa-ti intind bratele din nou, doritoare!
Nu mai plang. Promit! Haos gingas de cearceaf mototolit..si haine aruncate, dimineti tarzii..ude, uscate, obosite de mai multe ori, dar in brate!
Mi-am confirmat ca nu pot trai ceva doar in mine, nu pot pastra bucuria, tristetea, ura sau pasiunea numai pentru constiinta mea si interiorul meu. Trebuie sa le vorbesc cu cineva. Despre problemele mele, despre satisfactii, despre vreme, despre altii, despre etc. Pentru ca imi plac oamenii care vorbesc si care nu tainuiesc lucrurile care ii macina. Imi lasa impresia ca exprimarea sentimentelor ii umanizeaza. Imi plac oamenii care isi deschid sufletul in fata mea, care imi raspund la intrebari indiscrete, care imi fac confidente. Pentru ca imi place sa stiu lucruri, pentru ca le tin pentru mine (mai putin cand impartasirea lor ar face un mare bine cuiva…), pentru ca atunci cand cineva impartaseste din ea/el e om.
Si cand esti suparat spune ce ai, spune ce te deranjeaza, spune ce simti, spune ce vrei, spune ce-ti doresti, ca doar asa se pot rezolva anumite probleme. Nu le tine in tine, nu le ascunde, te vor bantui fie ca esti sincer cu tine, fie ca nu!
Sunt situatii in care trebuie sa le macini, cazuri in care nu stii cum ai putea reactiona…dar nici ceilalti nu vor sti ce si cum daca nu stiu nici de unde sa te apuce!
Sunt clar si lucruri despre care nu vrei sa se afle. Sau nu Atunci! Pastreaza-le..pana cand le vei face fata! Sau pana vei avea o rezolvare…sau pana persoana careia vrei sa i le impartasesti te poate asculta!
Mintea mea rationala a avut odinioara mare putere asupra mea. Nu mai ascult de ea de ceva vreme, desi are de multe dreptate si niciodata nu scapa ocazia sa-mi spuna: ti-am zis eu ca asa o sa fie. Totusi mintea mea rationala nu m-a facut niciodata fericita. Pentru ca a fost mereu rece, de fier, a avut dreptate mereu cand m-a avertizat ca o sa patesc ceva rau, niciodata nu-i scapa vreo statistica urata, e mereu mai degraba pesimista decat realista si ei nu-i datorez nici un miracol, nici o magie, nici un strop de dragoste. Zumzaie oricand acolo, de pare ca are mereu un cooler defect, in timp ce eu fac toate tampeniile si greselile si ma arunc cu capul inainte dupa ce ea mi-a facut analiza costuri-beneficii si a reiesit ca beneficiile sunt mult mai putine.Apoi plang si ma intorc la ea, la mintea mea rationala, ca la o mama cu sortul scrobit, corect calcat, si ea imi face capul calendar si-mi zice sa nu mai fac nimic fara sa ascult de ea. Dar daca ar fi dupa ea, as sta in casa 5 zile din 7, n-as mai ajuta pe nimeni, n-as avea nici macar un singur esec, as avea o relatie calduta si as creste copii carora le-as spune sa nu se joace in praf si sa nu pupe cainii si pisicile. Iar fluturii din stomac ar fi toti morti, dositi undeva intr-o cutie de carton in care a fost odata un fier de calcat.
Vocea ei este ingrozitor de puternica noaptea si ma supara ingrozitor pentru ca reuseste inca sa intunece multe momente frumoase. Inca ma pune sa ma intreb oare eu incontro ma indrept de parca sunt sofer de troleibuz dornic sa ajunga la o autobaza. Ce sa fac intr-o autobaza? Ce distractie poti sa gasesti intr-un loc sigur si pazit…?
Noroc ca se face dimineata si lumina scoate la iveala tot ce am mai irational si necugetat in mine si sunt din nou prezenta in propria mea viata. Juliturile si vanataile au mereu un mov foarte frumos.
