Reutza

            as putea sa fac asta, stii?

            sa fiu acolo pentru toate dezamagirile tale, sa te am doar din cand in cand, in pauzele tale de cuceritor. sa tin eu loc de muza si de alinare, sa fiu pansamentul cu nicotina, sa fiu bratele care iti sprijina capul si urechile care iti asculta povestile pragmatice. as putea fi evadarea ta, as putea fi dorul de mare. si tu ai putea trai prin mine povesti nescrise si ai putea canta melodii fara note si ai putea uita de tine, sau de ea.

          si pe mine nu m-ar mai deranja caci poate asta e menirea mea. dar tu spui “Stop! Nu te apropia!”. vrei sa raman la distanta.

         da,as putea sa stau asa! poate doar un pic…cat un zambet fugar, o clipire uimita, un planset amar….

sau poate voi veni…ca o parere!

E dimineata. Ma trezesc, ma duc si fac un dush…apoi revin in dormitor.

Dormi in pat…ai un cearceaf pe tine…si se poate ghici ce se afla sub el…te vad….simturile incep sa lucreze….simt o dorinta puternica ….sa ma joc cu simturile tale…..sa le incordez la maxim…..Indepartez cearceaful…si ramai complet gol….frumos, adonic…..parul e ravasit….ai un aer salbatic care ma excita si ma incita…… ma strecor in pat goala, pielea ti-e usor umeda si curata…….te mangai pe umeri….si ii sarut….sunt frumosi….netezi…ma ispitesc…te intorci pe spate, totul parca e un vis, aievea….iti vad trupul …..imaginatia incepe sa o ia razna…..te sarut pe gat….incepi sa deschizi usor ochii, esti lenes…..o caldura placuta iti cuprinde trupul……iti place si ramai nemiscat sa savurezi momentul……imi plimb usor mana pe tot corpul..de sus pana jos…doar usor atins…..te infiori de placere…si iti misti buzele, le umezesti…..esti multumit….totul e asa de placut, de relaxant…..incep sa te sarut ….din loc in loc….pe sarite….si foarte atent…..mainile se plimba si ele usor….ating pielea ta neteda…….esti paralizat de placere…esti inert…desi incepi sa clocotesti..de dorinta, de pofta…….simti respiratia mea fierbinte, de animal in calduri….te sarut peste pielea-ti acoperita de o pelicula fina de transpiratie,pielea-ti este acum si mai fina, mai sensibila la saruturi….gemi usor, abia auzit…..simturile tale s-au trezit……sunt din ce in ce mai puternice…..ma privesti cu ochi-ti adormiti cum te excit…..iti place sa ma vezi…..nu spui nimic…..in ochi ti se intrevede pofta….ma joc cu simturile tale, ma joc cu tine, te atat si te sechestrez cu sarutu-mi pana aproape de limita, apoi ma intind langa tine…..hmmmmm,ce buna ar fi o cafea si o tigara…..

M-am apropiat, privind cum ţi se goleau ochii de trecut. Mi-am lăsat paharul pe masă, uşor, în timp ce ţi-am simţit răsuflarea lipită de mine. Ţi-am cuprins mijlocul cu mâna stângă, încercând să-l mângâi aşa cum îşi mângâia Modigliani pânza, în timp ce mâna dreaptă se prăbuşise pe pieptul tău, ameţită de curbura sânilor peste care ştia că urma să se abată. Mă ustura, îngerii nu erau de acord şi ura lor nu era uşor de suportat, dar nimic nu ar fi putut trece peste venele acelea care ar fi macerat orice, mai puţin sevrajul inexistenţei tale. Te-am întors cu spatele şi te-am lipit de zid. Nu aveam tablouri, eu nu suportam copiile naturii, iar acum îmi doream doar să văd cum căldura ta îţi desenează trupul pe perete. Te-ai lipit de el în timp ce-ţi sărutam gâtul, ţi-am cuprins sânii cu mâinile, aşteptându-ţi cabrarea şi am mai apucat să văd cum braţele tale s-au încolăcit tandru peste tencuială, desenând pe ea psalmi pe care nu aveam de ce să-i cunosc, pentru că tocmai ce începeam să-i inventăm amândoi.

Ploua. Ploua cu rouă din trupurile noastre, dar nu ne păsa. Călcam în fiecare clipă peste reguli, peste jurăminte, peste flori, peste orice, numai peste noi nu. Te mângâiam dement, îmi simţeam palmele biciuite de carnea ta, eram pedepsit, da, eram, să simt cum arzi peste mine era o pedeapsă pe care o înduram cu ultimele sclipiri de credinţă pe care le mai aveam. Credeam. Credeam în existenţa maltratată, credeam în jurăminte uitate, credeam în promisiuni nerespectate, credeam în durere. Mai presus de toate credeam în noi, două bucăţi de nimic aruncate una în calea celeilalte pentru ca de sus, cineva să se distreze urmărind dacă au să poată forma un întreg.

Undeva, totul se pierde. Nu ştiu dacă se pierde în clipa când Modigliani se îmbată sau în aceea în care Michelangelo se duce să ia mopul. Se face întuneric, iar paharele se sparg doar pentru că eu dau peste ele. Şi asta este bine, pentru că cel mai frumos lucru după ce sparg un pahar este să mă uit la cioburi şi să le iubesc aşa cum le iubesc şi pe acelea din care sunt făcut. Căci totul la mine este făcut din cioburi. Aşa mă adun. Aşa dor. Aşa mă doare. Aşa mor.

Poate după asta cineva se va întreba cum de mai pot fi din când în când om şi cum de mai reuşesc să adun la un loc acele cioburi şi să le lipesc unul de altul, chiar dacă nu mai fac de multă vreme un întreg perfect. E simplu.

Merg la perete, scrijelesc un praf de urlet din trupul impregnat în el, mi-l pun în pahar şi beau.

Dimineaţă îmi şterg unghiile de sânge şi plec la serviciu.

Voi raspunde solicitarilor unuia dintre cititorii (si nu numai) blog-ului meu…de-a mai dezvalui un picut din ce a urmat…unui week-end minunat!

Titlul este din punctul meu de vedere mai mult decat inspirat (la sfarsitul postului pe aceeasi tema, ramasese un mister atat pentru voi, dar mai ales pentru noi…va mai exista ceva in continuare…sau nu??)…pentru ca dupa indelungi “dezbateri” psihice….atat impreuna cat si separat, sa reusim sa ajungem la un numitor comun: era cumva evident…ca acea “floare” ce abia imbobocise…nu trebuia ucisa, era un “must” mai mult decat imperativ! So…am decis…sa lasam timpul sa-si spuna cuvantul, sa ne bucuram unul de altul, de timpul petrecut impreuna, de zambetul celuilalt, de-o vorba buna, de o urare de bunadimineata sau noapte buna,…de tot ce ne lega. Pana cand..o sa simtim….ca nu se mai poate, ca nu mai este cazul!

Si astfel au urmat mai multe week-enduri…cu momente nepretuite impreuna, cu multe lucruri marunte impartasite, cu gesturi mici….cu maratoane de filme vazute impreuna, cu sarutari si mangaieri tandre si explozive, cu spatiu si timp prea putin! O plimbare neplanuita dinainte, pierduti prin Romania dar regasiti in poze :), cu oameni dragi langa noi sau izolati de oricine altcineva (cu riscul de a supara pe unii dintre ei), cu multe minute vorbite la telefon…in care ne impartaseam pasurile si emotiile unor zile de munca, ….si toate astea traite la maxim cu nesatul “momentului de acum”…caci nu stii ce se mai poate intampla maine! Si totusi….timpul continua sa fie total insuficient…pentru ca atunci cand “iti este bine ca la mati”….el, timpul fuge..si nu se opreste nici macar pentru o secunda in plus! Iar atunci cand vine momentul despartirii pentru pana data viitoare…amandorura ne este greu! Si incercam “sa fim bravi” unul pentru celalal si ne alungam cu speranta ca data viitoare vom reusi mai multe… Si in zilele cand nu suntem unul langa celalalt desi, sunt extraordinar de pline de responsabilitatile zilnice, ale serviciului, ale vietii cotidiene….ne despart si ne apropie in aceeasi masura! (risc sa repet unele fraze din povestirea anterioara, dar….asta sunt cele mai potrivite cuvinte!). Ne e bine sa nu fim tot timpul unul langa altul, dar sunt momente cand tare as vrea sa ma contopesc cu el intr-o imbratisare adanca, sa-i simt buzele-i catifelate cum le cauta flamande pe ale mele, cum imi alunga fierbintelea si tremurul printr-o mangaiere docila….sa-i simt capul lanaga inima mea…si sa-i mangai usor tampla. Si apoi …ma cufund in cele de zi cu zi….k sa ma opresc in rastimpuri…sa-i raspund la un mail, sa zambesc la o poza sau la un mesaj trimis, sa-i dau si eu unul..sa-mi iau avant “sa ma lupt”…si astept minunatele momente ce ne apartin numai noua…prin gesturi complice! Sa mai vedem impreuna un film, sa hoinarim prin natura cu aparatul foto in mana, sa mai dantuim pana la epuizare…pentru ca apoi sa ne regasim in intimitate, sa mergem poate la un spectacol, sa vorbim despre toate…poate….

Si uite asa…incet, incet vine si primavara..cu soare si triluri de pasarele si ne imbie…sa-i gustam aroma…

L.E. un gest romantic din partea unui barbat mi se pare….sa cumpere pentru “persoana” ce-l viziteaza din cand  in cand …o banala periuta de dinti! (oare nu demonstreaza prin faptul ca s-a gandit la o “nevoie primara” a ei….multe???…si pentru cinici….nu, nu s-a gandit ca nu i-ar placea s-o sarute nespalata pe dinti, ci la confortul si nevoie ei!!!)

Sunt omul cu cele mai multe relatii nepotrivite in toata existenta. De fapt, in urma unei analize amanuntite….am ajuns la concluzia ca am avut numai si numai relatii nepotrivite, in orice particica a vietii mele.

Copil fiind si avand alte preocupari decat acelea “complet nesanatoase” astfel categorisite de ai mei parinti, de-a bate mingea sau alti copii sau maidanele cu cei de varsta mea….prin jurul blocului sau prin cartier, nu prea avem prieteni. Cei cu care aveam aceleasi preocupari (respectiv sportul ce-l practicam) nu erau prieteni, erau fie ceva ce s-ar putea adauga la categoria “compagneros” fie evident in cea opusa, a inamicilor. Dar nu prieteni, pentru ca nu aveam atat timp incat sa ne lege ce-i leaga pe prieteni, ne legau meciuri, antrenamente, cantonamente (adica aceleasi lucruri legate de sport…si cand nu faceam asta…..eram ca niste gaini zapacite, nu mai aveam nimic in comun)… Copii prietenilor alor mei ….pai sigur intra la capitolul relatii nepotrivite, pentru ca eram cea mai mare dintre ei…nu aveam sigur aceleasi preocupari, eram practic exclusa dintre ei. La nivelul scolii…iarasi cam greu sa am prieteni…odata pentru ca eram sportiva (si deci nu aveam ca preocupari fuste, coafuri samd) si in al doilea rand pentru ca viata mea in acele timpuri se desfasura intre 2 importante locatii: acasa la ai mei (intr-un orasel de provincie) si acasa la bunicii mei (la capitala), locuri intre care pendulam destul de mult dupa bunul plac. Si uite asa in provincie eram exclusa…ca deh veneam din capitala si eram fitoasa si cu nasu pe sus ca aia, iar in capitala…iar exclusa…ca nu eram get-beget bucuresteanca si poate “taranca”.

Si printre astfel de pendulari, am crescut, am ajuns la adolescenta…cand vrand nevrand au inceput sa ma intereseze relatiile interumane ceva mai mult decat la nivelul la care ma interesasera pana atunci. Si foarte greu…pentru ca eram altfel (oricum superficialitatea era cea care guverna la acea varsta printre toti), pentru ca eram cumva mai putin feminina (ca sa nu zic direct baietoasa)..nu prea reuseam sa comunic cu fetele, ba mai mult eram extrem de urata de acestea..pentru ca singurii mei amici erau baieti..si inca din aceia care luau ochii fetelor. Nimeni insa (nici ei) nu intelegea prea bine…ca pentru mine erau doar amici. De aceea si astia se succedau prin viata mea cu o viteza uluitoare! Si uite asa destul de repede am inceput sa fiu caracterizata ca cea care avea relatii (destul de multe) dubioase (a se intelege nepotrivite) cu o gramada de tipi!

Si astfel in pasi nu tocmai lini, dar repezi…ajungem la varsta majoratului…cand aveam o droaie de cunostinte, cativa amici- prieteni si nici o prietena. Si cautam cu disperare un el…cu care sa impart toata nelinistea specifica varstei, toata zumzaiala, distractia, anii facultatii samd. Si ce ma plangeam eu, ca nu avusesem pana atunci…dar sa vezi de atunci incoace. Am pus sentimente in oamenii in care nu trebuia investit asa ceva, am iubit pe cine nu trebuia, am tinut departe oameni cu care merita sa incerc sa aprofundez diverse relatii. Iar la job(uri)….oricum as fi dat-o …tot era greu sa gasesc echilibrul perfect al unor relatii ok.

Si acum prezentul, nepretuitul prezent in care trebuie sa traim si sa ne ancoram, caci trecutul trebuie sa se decanteze si sa ramana acolo unde este, iar viitorul….nimeni nu stie ce va sa aduca (oare??) . Un prezent destul de trist si de gol. Gol…pentru ca oameni care poate meritau…nu i-am tinut aproape din diverse motive (ca nu am nici un pic de diplomatie, ca nu stiu sa joc teatru sau mai bine zis pe fata mi se citesc toate sentimentele fara nici o greutate, ca nu-mi place si nu lingusesc…). Iar cei pe care i-am vrut….am facut tot posibilul sa-i tin aproape …au refuzat sau fugit ei. Prietenele, cam maritate toate..si cu alte preocupari. Nu mai au timp nici pentru ele (se plang tot timpul de asta)..ce pretentii sa mai am eu! Ei…ar avea probleme (cei casatoriti) sa mentina o relatie atat de stransa cum ne-am dori-o si unii si altii …caci sunt misterioasa din trecutul de mult mai inaintea lor (ce e de-acolo e clar o amenintare)…si de altfel cine poate crede ca poate exista o relatie de foarte buna prietenie (a se intelege amicitie) si doar atat, intre un barbat si o femeie.

In concluzie…mai sunt o mana de oameni in jurul meu. Pe care si pe aia simt cum ii pierd. Unul e prea ocupat ca sa orice. Si cand ne nimerim amandoi fara treaba…ori e prea tarziu ca sa mai vorbim,ori nu ne gasim ideile si cuvintele…caci ar fi atatea de spus…dar unde este granita dintre ce trebuie spus si ce nu, ori fiecare face cu totul si cu totul altceva. Nu reusim sa ne sincronizam sa mai facem cam nimic din ce am putea sa facem impreuna, nici macar lucruri care ne leaga… Unul fuge de mine, de noi. Fuge caci e prea complicat, fuge caci nu e momentul potrivit…cel la care ne-am intalnit, fuge pentru ca ar vrea…dar nu stie exact ce si mai ales cat…si cum sa faca sa existe un echilibru. Si alti cativa….care vor sa fie dar numai in termenii si conditiile lor, care pe mine ma ingradesc si ma enerveaza. Si nu-mi sunt suficiente.

Mi-e frica de ce urmeaza! Alte relatii nepotivite…sau singuratate. Care e alegerea mai buna??