Am fost la parastasul de sapte ani al parintilor mei.  A trecut mult. A trecut mult de cand au murit. A trecut prea mult de cand am fost ultima oara la ei la cimitir. M-am bucurat. Nu, nu am innebunit inca de tot. M-am bucurat ca sora mea l-a organizat (deh…sa dam Cezarului ce-i al Cezarului). M-am bucurat ca am revazut oameni dragi mie, dragi lor. M-am bucurat ca am fost sa pun cate o coronita la cimitir. Mamei ii placea Craciunul. Atunci ne adunam cu totii.  M-am bucurat sa aud din nou intamplari cu ei si sa aud a nu stiu cata oara cat de indragiti au fost.

Dar mi-a fost frica de acest moment. De intalnirea cu acesti oameni care au fost o alta familie a mea. Impreuna cu ai mei ne-au crescut. Ne-au plimbat in tara asta in lung si-n lat. Ne-au iubit. Ne-au sfatuit si ne-au si certat la fel ca si pe copii lor alaturi de care am crescut. De aceea imi era frica. Ca au sa ma certe din nou. Ca i-am uitat. Ca nu ii sun. Ca nu-i vizitez. Oficial nu au facut-o si pentru asta le multumesc. Nici nu era nevoie. Vina o purtam oricum in mine. Motive as putea gasi duium. Sincer nu cred ca ele sunt atat de importante. Mi-ar placea sa le spun ca nu este chiar asa.  De cate ori am avut ocazia anumitor persoane le povesteam si ma laudam cu parintii mei. Cu toti parintii mei.

Din pacate am fost din nou lasa. Nici astazi nu le-am putut cere iertare. Si nici nu le-am spus nimic din ce simt. Pentru ca nu-mi este usor.  Si pentru ca la fel ca orice parinte care se respecta nu mi-ar fi facut “misiunea” mai usoara! Pentru ca nu am vrut sa-i aud judecandu-ma. Nu sunt nici mai lunga, nici mai lata ca altii. Nici mai buna, nici mai rea. Nici macar mai desteapta. Sunt o oarecare.  Fara cine stie ce realizari deosebite. Si lasa pe deasupra!  Dar intr-un asemenea moment comparatia cu parintii mei ar fi fost inevitabila. Si tocmai pentru ca ei au fost deosebiti, iar eu nu sunt…nu cred ca as fi facut fata situatiei. Mi-ar placea insa sa stie ca nu am uitat absolut nimic din ce au facut pentru mine. Ca ii admir, ii respect si ii iubesc!  Ca oamenii care sunt in prezent in viata mea stiu de existenta lor si stiu ca alaturi de parintii mei naturali (acum doar niste icoane in viata mea) sunt un adevarat model de viata pentru mine. Ca de la ei am invatat  ce inseamna familie si prieteni adevarati. Ca la ei am vazut ca viata nu este usoara. Ca nimic nu vine de la sine si nu se va rezolva de la sine.  Ca in familie este imposibil sa nu fie opinii si pareri contrare. Si copii care nu pot sa asculte si sa nu greseasca. Si certuri si discutii. Dar tot de la ei am invatat ca toate acestea tot in familie se vor rezolva.

As vrea sa stie toti ca la fel cum imi este de dor de parintii mei, imi este foarte dor si de ei.  As vrea sa cred ca ma cunosc un pic cu adevarat! Si ca daca nu le-am spus asta, nu inseamna ca nu simt! Si ca intre timp am mai crescut…adica m-am mai maturizat un pic. Si ca regret ca nu am  avut destul timp cu parintii mei si in mod sigur nu vreau sa  repet aceeasi greseala si cu ei.

Si la fel ca ei as vrea ca si o alta persoana importanta din viata mea sa stie ca nici o data nu am avut nevoie de avocat. Desi nu m-as putea lauda ca eu mi-am indeplinit mai bine acest rol. Nu, nu-mi place sa vorbeasca altcineva pentru mine. Dar mi-ar placea ca oamenii care tin la mine sa caute sa ma inteleaga. Sa-si dea silinta sa ma inteleaga mai bine.

In final as vrea sa spun ca eu cred ca tuturor ne este frica de uitare. Doar ca eu le promit ca nu i-am uitat. Nu i-am uitat nici pe ei, nici pe parintii mei. Si am gresit ca am fost lasa, ca nu am stiut sa le-o arat. Doar ca eu….asa sunt eu. Nu pot sa ma manifest doar de fatada (asa cum nu uita niciodata sa faca o alta persoana din familia mea, care continua sa ma uimeasca de fiecare data cu imensul talent actoricesc).

Dincolo de toate astea…”Show=viata must go on!”

În varianta 2.0 sunt cu cizme de piele, blugi strâmţi, top mulat, geacă de biker (bănuiesc că nu trebuie să spun la fiecare articol de îmbrăcăminte că e negru). Poate şi ochelari tip aviator dacă e cazul să strălucească soarele mai puternic.

Acum câţiva ani (mulţi, de fapt) aceasta variantă îmi domina stilul. Acum 2.0 iese la iveală foarte rar însă nu trece niciodată neobservată. De cele mai mult ori varianta 1.0 ascultă, printre altele, şi rock, şi va ţine discret ritmul cu capul, simţind muzica. Varianta 2.0 însă va intra în cluburi de rockeri, îşi va lua tequila şi va cânta împreună cu prietenii rockeri cântece ştiute notă cu notă, toţi împărţind acelaşi moment de beatitudine melodioasă. Un cor mixt care-ţi dă fiori pe şira spinării! Pe Nightwish devenim un soi de Carmina Burana. Alteori, 2.0 va sta, pur şi simplu, acasă (singură sau nu) şi va deschide o sticlă de ceva, dând la maximum volumul, ascultând, în funcţie de starea de spirit, balade sau piese mai heavy…mai hard… depinde. Dacă suni la uşă sau la telefon, roagă-te să fie în pauzele dintre cântece, altfel nu aud. Şi nici nu vreau. Când ascult muzică bună e ca şi cum aş face sex, deci nu vreau să fiu deranjată. Pentru cât timp? Mmmm… Greu de spus. Până când vreau să fac altceva probabil. Poate să înlocuiesc ‘ca şi cum’-ul de mai sus cu the real deal. Cât despre vecini, vorba aia – ”îmi pare I’m sorry”. Or not.  Anyways, mai des ascult muzică la căşti, la fel de tare.

Spun asta pentru că varianta 2.0 îşi ascute tacticos ghearele, se întinde ca o felină care abia s-a trezit şi urmează să iasă la suprafaţă. Vine Metallica. Din nou.

Aţi văzut în ultima vreme râsul unui copil? E cea mai frumoasă, inocentă şi sinceră expresie pe care o veţi putea vedea vreodată. E fericit. Se naşte fericit şi, pentru câţiva ani, e fericit fără măcar să realizeze asta, orice i s-ar întâmpla. Pe măsură ce trece timpul, însă, copilul dispare încet, devine tot mai tăcut, ascuns adânc în trupul unui om matur care, uitând cât de fericit era odată, devine suma propriilor sale alegeri şi greşeli în căutarea unei noi fericiri. Odată pierdută inocenţa şi nepăsarea primilor ani de viaţă totul e pierdut. Pe măsură ce încercăm să ne maturizăm, pierdem tot mai mult din ceva ce odată aveam de-a gata. Gata cu joaca, gata cu prosteala, gata cu cântatul pe stradă, gata cu ţopăitul, gata cu distracţia sinceră. Pentru că nu e bine, ce-or zice alţii dacă mă văd că mă prostesc aşa? Încercând să ne maturizăm devenim din ce în ce mai imaturi, pentru că ne ţinem cu dinţii de un concept copilăresc faţă de ce ar trebui să însemne maturitatea.

Personal, însă, îmi dau seama că nu sunt pierduta. Copilul din mine încă e treaz, bine-mersi, chiar dacă puţin ameţit de la tot tutunul şi alcoolul pe care le bag în mine. Astăzi am realizat că, în loc să trec podul pe trotuar, ca oamenii mari, încercam să-mi ţin echilibrul pe bordură. Iar când am ajuns acasă, am urcat cele şase scări din doar doi paşi. Şi mi-am dat seama că încă îmi place să fac multe din chestiile pe care le făceam acum prea mulţi ani, fără să-mi dau măcar seama.

De exemplu, încă îmi place când mă plimb prin centru, să păşesc pe dalele pătrate în mişcarea L a calului de la şah. Iar când sunt în Unirii îmi vine tot timpul să mă ţin după un singur rând de pietre cubice, ca să observ apoi că, de fapt, rândul nu merge drept, ci e puţin curbat, oprindu-mă derutata pentru câteva secunde, decizând care rând va fi următorul pe care-l voi urma.

Şi încă fac forme din hârtie. Încă mă mai dau cu cărucioarele de cumpărături. Inconştient şi oarecum discret, nu ostentativ, ca-n Jackass, doar ca să fiu observata. Încă mai patinez cu şosetele pe parchetul alunecos. Încă îmi place să calc prin bălţi, deşi sunt conştient că mă voi murdări, doar ca să văd cum se împrăştie apa. Mai mult, am extins treaba asta şi la bălţile de pe şosea, în care intru cu maşina intenţionat. Încă îmi place să găsesc, iarna, o baltă ce stă să se dezgheţe, să calc pe ea şi să o aud cum crapă. E un sunet unic, pe care nu ai şanse să-l auzi în alte circumstanţe. Încă îmi place să scot mâna pe geamul maşinii, indiferent că sunt la volan sau nu, şi să las vântul să se joace cu aripa mea. Uneori mai urc treptele în patru labe, dar nu neapărat pentru că mi-ar plăcea foarte tare, ci de nevoie. Încă îmi place să calc pe frunze uscate doar pentru a le auzi cum crapă sub talpa mea.

Da, inca imi place sa fiu copila. Asa…ca o parere.

O femeie se grăbeşte să ajungă la un interviu. În timp ce se spală pe dinţi, îşi dă seama că e pe jumătate îmbracată. Cu periuţa în gură, aleargă în dormitor, se împiedică de poşeta care e aruncată pe jos, cade şi îşi rupe un dinte. Poşeta e deschisă, întoarsă cu fundul în sus. O femeie poate, în acelaşi timp, să se grăbească şi să plângă. Îşi şterge ochii, nasul, îşi ia pantaloni din dulap şi îşi umple la loc poşeta: telefoane, portofel, stilou, pix, carneţel, agendă, pliculeţ de zahăr, gumă de mestecat, aţă dentară, antiperspirant, bilet de tren, bilet de autobuz, cartelă de metrou, acadea, papiotă cu aţă neagră, broşă, pachet de şerveţele parfumate, mărţişor, fiole de rozmarin, vitamine, ruj, balsam de buze, cremă cicatrizantă, plasturi şi handsfree.

O femeie, când se grăbeşte, are timp să se uite în oglindă! Dintele ciobit se vede doar dacă zâmbeşte. O femeie decide să fie foarte serioasă la interviu. Îşi ia poşeta, se încalţă şi coboară scările, grăbindu-se fuga-fuga, uite o maşină!

O femeie, când se grăbeşte şi îşi rupe un dinte, ia un taxi ca să ajungă la interviu. Când scoate portofelul, fermoarul poşetei se agaţă de scaun şi, din nou, o femeie îşi umple la loc poşeta: telefoane, portofel, stilou, pix, carneţel, agendă, pliculeţ de zahăr, gumă de mestecat, aţă dentară, etc., etc…

După interviu, o femeie merge pe jos spre casă. O femeie merge pe jos când vrea să-şi demonstreze că e neobosită. Se opreşte la un supermarket, cumpără o rodie, un pomello, o salată verde, o sticlă de apă, roşii, ardei, pâine integrală, lapte şi cereale, detergent, balsam de rufe şi primeşte cadou o sacoşă ecologică în care le aşază pe toate. Sacoşa ecologică este grea. O femeie ştie acest lucru!!!

În drumul ei spre casă, o femeie aude un mieunat. Se opreşte, lasă sacoşa ecologică lângă o bancă şi, când vede pisica, o ademeneşte cu unghiile roşii ţup-ţup în braţe. O femeie are doar două mâini. Cu poşeta pe umăr, sacoşa ecologică într-o mână şi pisica în cealaltă, îi este foarte dificil să se deplaseze. O femeie decide să abandoneze sacoşa ecologică. I se pare o decizie bună, mai ales că, din cauza dintelui spart nu va reuşi să mănânce, iar, din cauza supărării cauzate de dinte, nu va avea chef să spele haine. O femeie e mulţumită de decizia pe care a luat-o şi îşi continuă drumul spre casă. Pisica miaună, se agită şi începe să zgârie. O femeie acceptă cu greu mieunelile şi mofturile, dacă nu sunt ale sale, aşa că aruncă pisica pe trotuar. O femeie scapă poşeta. Din nou, o femeie îşi umple la loc poşeta: telefoane, portofel, stilou, pix, carneţel etc., etc… În fine, o femeie ajunge acasă.

Iată cât de fidelă este o femeie poşetei sale.

Te-ai intrebat vreodata? De ce ti-e frica cu-adevarat? De moarte sau de viata? De esec sau de succes? De noptile de singuratate sau de zilele de cautari febrile? De mine sau de tine?

Nu te grabi sa raspunzi “de nimeni si de nimic” sau “hm, mie…pai doar de Dumnezeu”, pentru ca la momentul adevarului ai sa remarci ca nu e chiar asa de simplu.

De ce mi-e cel mai frica mie? Pai…

Mi-e frica sa recunosc ca nu sunt atat de buna cat ma vad altii,mi-e frica sa admit ca nu sunt nici macar atat de buna cat ma vad eu cateodata…Mi-e frica sa aflu ce vreau de la viata, de teama neputintei de a imi oferi…

Mi-e frica sa ma trezesc intr-o dimineata si sa nu te mai gasesc acolo, mi-e frica sa te astept si sa nu apari intr-o zi …mi-e frica de ziua in care nu-ti voi mai gasi mana intinsa, pregatita sa ma prinda.
Mi-e frica de ziua care nu-mi va mai incepe cu “buna dimineata”, cu zambetul tau, mi-e frica de dimineata in care n-o sa ma mai certi, de seara in care n-o sa ma mai alinti, in care n-o sa-ti mai spun “noapte buna”, pentru ca n-o sa ma mai cauti. Mi-e frica de toate noptile infinit de lungi in care n-o sa te intalnesc pentru ca o sa te incapatanezi sa nu-mi apari in vise.

Nu vreau sa ma gandesc la ziua in care n-o sa te mai pot face sa zambesti, mi-e frica sa nu ma scoti c-un shift+delete din lumea framantarilor tale.

Mi-e foarte frica sa-mi pierd reperele in viata, mi-e frica sa nu te pierd…de fiecare data cand te grabesti sa pleci, imi clatini universul. Stiu, stiu, e o prostie, libertatea noastra e cea mai importanta si de fapt cele mai frumoase clipe sunt alea in care nu stiu sigur daca vei veni, daca vei vrea sa ma vezi, sa ma simti alaturi…

Suntem puternici, dar sa nu cumva sa ne dea Dumnezeu cat nu putem duce. Ne simtim puternici pentru ca il simtim pe celalalt langa noi, intr-o forma sau alta. Mi-e frica de momentul in care voi pierde toata aceasta putere, mi-e frica de mine, de tine, de noi…

Da, recunosc, mi-e frica. Tie nu ti-e?

Dar, am aflat si ca NU MI-E FRICA: Sa traiesc in prezent! Sa am sentimente si sa le exprim! Sa zambesc, ba chiar sa rad din tot sufletul! Sa iti simt pasiunea si dorinta! Sa plec si sa stiu ca vei fi acolo cand ma intorc! Sa astept sa ma chemi! Sa incerc ma lupt si sa-mi inving demonii!

In concluzie nu mi-e frica sa traiesc si sa fiu fericita!!!

Dar nu mai era timp… Strânse ochii cu putere, parcă pentru a păstra o secundă mai mult acea imagine după care se abandonă mâinilor cunoscute, care o chemau…

Nu simţea nimic. Conştientă de sine, de rolul său, de soarta sa, de iubirea sa se implică în nevoia celuilalt de a-şi găsi liniştea. Aştepta generoasă încheierea unui du-te-vino, inutil. Îşi zâmbiră amândoi dar fiecare altui gând. Şi jocul în doi continuă până se stinse.

Adormiră tăcuţi. EL IUBIND-O, EA IUBIND…

Evident că mâine va fi soare…

provenienta: gri= alb+negru     stare: perfectiunea (gri … e perfect; e calea de mijloc – echidistant fata de alb si negru,extremele,in care e mai usor sa te pierzi … iar calea de mijloc reprezinta adesea perfectiunea)      ocupatia: tanjeste dupa taine, dupa Alb sau Negru                       Intrebare: ar mai fi iubit(a) daca ar fi gri?                                                                                                                cred ca suntem mult prea rautaciosi cu acesta culoare. de fapt nu exista lucruri gri urate. este elefantul, soricelul sau norul intunecat urat? si exista atitea nuante de gri. e de-ajuns sa privesti umbrele inserarii, cind gri-urile se strecoara peste tot. iar omul inauntru oricum e gri, in sinea lui e gri, e blestemat si manjit cu dungi negre. dac-ar fi alb si s-ar transforma in gri, ar fi iubit fiindca uneori e nevoie de tristete. sau de normalitate. dac-ar fi negru si s-ar face gri – ar fi urmat in drumul lui. dac-ar fi colorat si ar deveni gri – s-ar incerca  colorarea  din nou, asta doar daca griul din oameni nu ar invinge visurile  in culori.
in orice caz, iubirea n-ar sesiza diferenta, fiindca ar fi nascuta din amintirile non-gri si ar privi catre idealul stralucitor. da, cred ca se poate iubi in Umbra, mai ales. dar numai daca griul si-ar pastra esenta incercand sa nu traiasca in absenta. si doar daca ai fi acel gri special care stie sa se faca remarcat printre alte nuante neinsemnate…..ar fi iubit daca ar fi gri si daca nu s-ar mai tine cont de contururile din alb si negru. ar mai fi iubit daca in griul din minte ar lasa sa intre nebunia, ar fi iubit chiar daca griul e murdar, caci  place murdaria mintii tale. de asemenea ar mai fi iubit chiar daca griul oboseste si chiar daca ar mai vrea cateodata alb si certitudini. ar mai fi iubit chiar daca ar lasa doar sentimente gri, deoarece s-ar sti ca gri e gustul dulce amarui al oricui. nicio clipa nu s-ar inceta  sa se iubeasca infinitul gri ce se pierde in palmele tale, cu toate ca s-ar rataci in el, caci griul e fuziunea dintre alb si negru si totusi gri, atat de perfect in balansul dintre alb si negru….