Reutza

 Tie de ce ti-e frica?

Te-ai intrebat vreodata? De ce ti-e frica cu-adevarat? De moarte sau de viata? De esec sau de succes? De noptile de singuratate sau de zilele de cautari febrile? De mine sau de tine?

Nu te grabi sa raspunzi “de nimeni si de nimic” sau “hm, mie…pai doar de Dumnezeu”, pentru ca la momentul adevarului ai sa remarci ca nu e chiar asa de simplu.

De ce mi-e cel mai frica mie? Pai…

Mi-e frica sa recunosc ca nu sunt atat de buna cat ma vad altii,mi-e frica sa admit ca nu sunt nici macar atat de buna cat ma vad eu cateodata…Mi-e frica sa aflu ce vreau de la viata, de teama neputintei de a imi oferi…

Mi-e frica sa ma trezesc intr-o dimineata si sa nu te mai gasesc acolo, mi-e frica sa te astept si sa nu apari intr-o zi …mi-e frica de ziua in care nu-ti voi mai gasi mana intinsa, pregatita sa ma prinda.
Mi-e frica de ziua care nu-mi va mai incepe cu “buna dimineata”, cu zambetul tau, mi-e frica de dimineata in care n-o sa ma mai certi, de seara in care n-o sa ma mai alinti, in care n-o sa-ti mai spun “noapte buna”, pentru ca n-o sa ma mai cauti. Mi-e frica de toate noptile infinit de lungi in care n-o sa te intalnesc pentru ca o sa te incapatanezi sa nu-mi apari in vise.

Nu vreau sa ma gandesc la ziua in care n-o sa te mai pot face sa zambesti, mi-e frica sa nu ma scoti c-un shift+delete din lumea framantarilor tale.

Mi-e foarte frica sa-mi pierd reperele in viata, mi-e frica sa nu te pierd…de fiecare data cand te grabesti sa pleci, imi clatini universul. Stiu, stiu, e o prostie, libertatea noastra e cea mai importanta si de fapt cele mai frumoase clipe sunt alea in care nu stiu sigur daca vei veni, daca vei vrea sa ma vezi, sa ma simti alaturi…

Suntem puternici, dar sa nu cumva sa ne dea Dumnezeu cat nu putem duce. Ne simtim puternici pentru ca il simtim pe celalalt langa noi, intr-o forma sau alta. Mi-e frica de momentul in care voi pierde toata aceasta putere, mi-e frica de mine, de tine, de noi…

Da, recunosc, mi-e frica. Tie nu ti-e?

Dar, am aflat si ca NU MI-E FRICA: Sa traiesc in prezent! Sa am sentimente si sa le exprim! Sa zambesc, ba chiar sa rad din tot sufletul! Sa iti simt pasiunea si dorinta! Sa plec si sa stiu ca vei fi acolo cand ma intorc! Sa astept sa ma chemi! Sa incerc ma lupt si sa-mi inving demonii!

In concluzie nu mi-e frica sa traiesc si sa fiu fericita!!!

Îi zâmbi cald dar nu-l vedea… Simţea încă pe buze gustul apăsat al Celuilalt. Se înfioră o clipă când îşi aminti cum i-a fost furat mirosul sânilor. Alungă cu frământare dar cochet acest gând şi aproape imperceptibil se crispă şi vru să se îndepărteze.

Dar nu mai era timp… Strânse ochii cu putere, parcă pentru a păstra o secundă mai mult acea imagine după care se abandonă mâinilor cunoscute, care o chemau…

Nu simţea nimic. Conştientă de sine, de rolul său, de soarta sa, de iubirea sa se implică în nevoia celuilalt de a-şi găsi liniştea. Aştepta generoasă încheierea unui du-te-vino, inutil. Îşi zâmbiră amândoi dar fiecare altui gând. Şi jocul în doi continuă până se stinse.

Adormiră tăcuţi. EL IUBIND-O, EA IUBIND…

Evident că mâine va fi soare…

este: gri

provenienta: gri= alb+negru     stare: perfectiunea (gri … e perfect; e calea de mijloc – echidistant fata de alb si negru,extremele,in care e mai usor sa te pierzi … iar calea de mijloc reprezinta adesea perfectiunea)      ocupatia: tanjeste dupa taine, dupa Alb sau Negru                       Intrebare: ar mai fi iubit(a) daca ar fi gri?                                                                                                                cred ca suntem mult prea rautaciosi cu acesta culoare. de fapt nu exista lucruri gri urate. este elefantul, soricelul sau norul intunecat urat? si exista atitea nuante de gri. e de-ajuns sa privesti umbrele inserarii, cind gri-urile se strecoara peste tot. iar omul inauntru oricum e gri, in sinea lui e gri, e blestemat si manjit cu dungi negre. dac-ar fi alb si s-ar transforma in gri, ar fi iubit fiindca uneori e nevoie de tristete. sau de normalitate. dac-ar fi negru si s-ar face gri – ar fi urmat in drumul lui. dac-ar fi colorat si ar deveni gri – s-ar incerca  colorarea  din nou, asta doar daca griul din oameni nu ar invinge visurile  in culori.
in orice caz, iubirea n-ar sesiza diferenta, fiindca ar fi nascuta din amintirile non-gri si ar privi catre idealul stralucitor. da, cred ca se poate iubi in Umbra, mai ales. dar numai daca griul si-ar pastra esenta incercand sa nu traiasca in absenta. si doar daca ai fi acel gri special care stie sa se faca remarcat printre alte nuante neinsemnate…..ar fi iubit daca ar fi gri si daca nu s-ar mai tine cont de contururile din alb si negru. ar mai fi iubit daca in griul din minte ar lasa sa intre nebunia, ar fi iubit chiar daca griul e murdar, caci  place murdaria mintii tale. de asemenea ar mai fi iubit chiar daca griul oboseste si chiar daca ar mai vrea cateodata alb si certitudini. ar mai fi iubit chiar daca ar lasa doar sentimente gri, deoarece s-ar sti ca gri e gustul dulce amarui al oricui. nicio clipa nu s-ar inceta  sa se iubeasca infinitul gri ce se pierde in palmele tale, cu toate ca s-ar rataci in el, caci griul e fuziunea dintre alb si negru si totusi gri, atat de perfect in balansul dintre alb si negru….