Reutza

Iti aduci aminte de acele zile cand simti ca nu mai poti si incepi sa renunti? “Anotimpuri” in care incetezi sa evoluezi.. iti amintesti cum simti ca nu mai traiesti? cum astepti in fiecare noapte sa vina dimineata sperand ca se va schimba ceva, apoi dimineata astepti sa vina seara… Iti amintesti cum inainte de fiecare revelion spui ca va fi un an mai bun, ca ai sansa sa o iei de la 0?.. dar vine anul si nu se intampla asa… Iti amintesti cum speri orbeste ca fiecare minut care nu a trecut inca poate fi unul mult mai bun?

“Impotriva vantului zbor mereu… impotriva vantului plang mereu…” si poate nu era nevoie decat sa ma intorc putin… Zbor spre Luna dar nu pot s-o ating niciodata…

p.s. la sfarsit este si un pic de Gotan Project, asa..pentru placerea-mi suprema:P

Sunt o femeie elegantă în principiu. Dar, cum ziceam, uneori mă transform. Nu în loup garou, chiar dacă se apropie luna nouă (that would be freaking awesome! ), ci scot la suprafaţă rockeriţa rebelă din mine. Ş-am făcut-o KO pe sofisticata de dinainte.  Mai ceva ca Muhammed Ali. Mi-am ratat vocaţia pesemne. Pe mine mă amuză schimbarea, însă ştiu că pe altii îi sperie gândul că poate şi rămân aşa.

În varianta 2.0 sunt cu cizme de piele, blugi strâmţi, top mulat, geacă de biker (bănuiesc că nu trebuie să spun la fiecare articol de îmbrăcăminte că e negru). Poate şi ochelari tip aviator dacă e cazul să strălucească soarele mai puternic.

Acum câţiva ani (mulţi, de fapt) aceasta variantă îmi domina stilul. Acum 2.0 iese la iveală foarte rar însă nu trece niciodată neobservată. De cele mai mult ori varianta 1.0 ascultă, printre altele, şi rock, şi va ţine discret ritmul cu capul, simţind muzica. Varianta 2.0 însă va intra în cluburi de rockeri, îşi va lua tequila şi va cânta împreună cu prietenii rockeri cântece ştiute notă cu notă, toţi împărţind acelaşi moment de beatitudine melodioasă. Un cor mixt care-ţi dă fiori pe şira spinării! Pe Nightwish devenim un soi de Carmina Burana. Alteori, 2.0 va sta, pur şi simplu, acasă (singură sau nu) şi va deschide o sticlă de ceva, dând la maximum volumul, ascultând, în funcţie de starea de spirit, balade sau piese mai heavy…mai hard… depinde. Dacă suni la uşă sau la telefon, roagă-te să fie în pauzele dintre cântece, altfel nu aud. Şi nici nu vreau. Când ascult muzică bună e ca şi cum aş face sex, deci nu vreau să fiu deranjată. Pentru cât timp? Mmmm… Greu de spus. Până când vreau să fac altceva probabil. Poate să înlocuiesc ‘ca şi cum’-ul de mai sus cu the real deal. Cât despre vecini, vorba aia – ”îmi pare I’m sorry”. Or not.  Anyways, mai des ascult muzică la căşti, la fel de tare.

Spun asta pentru că varianta 2.0 îşi ascute tacticos ghearele, se întinde ca o felină care abia s-a trezit şi urmează să iasă la suprafaţă. Vine Metallica. Din nou.

Azi o sa scriu despre zapada si frunze.
Frunzele cazande din copaci imi numara melancolia. Fulgii de zapada cazand din cer, din nori, imi aduc, putin cate putin, bucurie si credinta in miracole.
De cazut cad si fulgii si frunzele. Unele cad galben – altii cad alb. Furtunos, arbitrar, vijelios. Intr-un suvoi de nestavilit, de nenumarat, de culori si sentimente.
Toate cad, oare? Asta sa fie ideea? Nu cred – si nici nu vreau sa ma gandesc la idei ascunse. Scriu despre frunze si fulgi azi, si ascult un cantec la chitara.
Imi aduc aminte de zilele cand eram copil. Toamna stateam cu nasul lipit de geam, privind cum cad frunzele din copaci. Le priveam cazand, minute si ore in sir. Le priveam culorile, si simteam toamna cum imi intra’n suflet. Iarna, stateam cu nasul la fel de lipit de geam, dar tineam si mainile pe calorifer. Si ma uitam la fulgii de zapada (rari) cum cad si se astern.
Imi mai aduc aminte de un sfarsit de compunere scrisa candva, in generala, cand eram copil si credeam in vise, minuni, si chestii frumoase (inca mai cred?!)
“incerc sa le numar: 3, 5, 11, 53, 214…pierd sirul. ma incurc. pentru ca frunzele si fulgii de zapada sunt minuni. si minunile nu se pot numara…”
Mi-e dor de mine. Poate-o sa ma regasesc candva!

Aţi văzut în ultima vreme râsul unui copil? E cea mai frumoasă, inocentă şi sinceră expresie pe care o veţi putea vedea vreodată. E fericit. Se naşte fericit şi, pentru câţiva ani, e fericit fără măcar să realizeze asta, orice i s-ar întâmpla. Pe măsură ce trece timpul, însă, copilul dispare încet, devine tot mai tăcut, ascuns adânc în trupul unui om matur care, uitând cât de fericit era odată, devine suma propriilor sale alegeri şi greşeli în căutarea unei noi fericiri. Odată pierdută inocenţa şi nepăsarea primilor ani de viaţă totul e pierdut. Pe măsură ce încercăm să ne maturizăm, pierdem tot mai mult din ceva ce odată aveam de-a gata. Gata cu joaca, gata cu prosteala, gata cu cântatul pe stradă, gata cu ţopăitul, gata cu distracţia sinceră. Pentru că nu e bine, ce-or zice alţii dacă mă văd că mă prostesc aşa? Încercând să ne maturizăm devenim din ce în ce mai imaturi, pentru că ne ţinem cu dinţii de un concept copilăresc faţă de ce ar trebui să însemne maturitatea.

Personal, însă, îmi dau seama că nu sunt pierduta. Copilul din mine încă e treaz, bine-mersi, chiar dacă puţin ameţit de la tot tutunul şi alcoolul pe care le bag în mine. Astăzi am realizat că, în loc să trec podul pe trotuar, ca oamenii mari, încercam să-mi ţin echilibrul pe bordură. Iar când am ajuns acasă, am urcat cele şase scări din doar doi paşi. Şi mi-am dat seama că încă îmi place să fac multe din chestiile pe care le făceam acum prea mulţi ani, fără să-mi dau măcar seama.

De exemplu, încă îmi place când mă plimb prin centru, să păşesc pe dalele pătrate în mişcarea L a calului de la şah. Iar când sunt în Unirii îmi vine tot timpul să mă ţin după un singur rând de pietre cubice, ca să observ apoi că, de fapt, rândul nu merge drept, ci e puţin curbat, oprindu-mă derutata pentru câteva secunde, decizând care rând va fi următorul pe care-l voi urma.

Şi încă fac forme din hârtie. Încă mă mai dau cu cărucioarele de cumpărături. Inconştient şi oarecum discret, nu ostentativ, ca-n Jackass, doar ca să fiu observata. Încă mai patinez cu şosetele pe parchetul alunecos. Încă îmi place să calc prin bălţi, deşi sunt conştient că mă voi murdări, doar ca să văd cum se împrăştie apa. Mai mult, am extins treaba asta şi la bălţile de pe şosea, în care intru cu maşina intenţionat. Încă îmi place să găsesc, iarna, o baltă ce stă să se dezgheţe, să calc pe ea şi să o aud cum crapă. E un sunet unic, pe care nu ai şanse să-l auzi în alte circumstanţe. Încă îmi place să scot mâna pe geamul maşinii, indiferent că sunt la volan sau nu, şi să las vântul să se joace cu aripa mea. Uneori mai urc treptele în patru labe, dar nu neapărat pentru că mi-ar plăcea foarte tare, ci de nevoie. Încă îmi place să calc pe frunze uscate doar pentru a le auzi cum crapă sub talpa mea.

Da, inca imi place sa fiu copila. Asa…ca o parere.