Reutza

Tic tac, iar incepe sa ploua. Tic tac. Pamantul se iubise prea mult in ultimele zile cu ploaia. Devenise chiar un pic dependent de ea. Minut dupa minut, dupa plecarea ei, mai pastra, cu frica si frig, amintirea ei. Stia ca ce-i daduse ea nu ii mai poate nimeni altcineva darui. O chema sa vina mai aproape. Din ce in ce mai aproape. Si ea, auzind chemarea, s-a gandit ca n-ar fi rau sa ii spuna adevarul. Intai preludiul. Copacii au inceput sa isi miste frunzele. Tic tac. Si putin si-au miscat si puternicele radacini. Pamantul si ploaia incep iar sa vorbeasca aceeasi limba. Nu mai putem face nimic. Tic tac. Astept sa treaca totul. Ma uit la pamant. Se simte dezlegat. Ploaia a plecat, asa cum face de fiecare data. Niciodata nu ii spune cand va mai veni. Sau daca se va intoarce vreodata. Dar el a ales sa traiasca cu incertitudinea asta. Ea in schimb…vrea certitudinea faptului ca exista, ca va mai veni. Acum, dupa ce s-a consumat totul, intunericul poate sa vina. Tic tac.

Ar fi inutil sa iti spun cat timp a trecut de cand te astept. Pana la urma, nici nu ar trebui sa te intereseze pe tine, pana la urma, eu eram aia ce credeam in miracole. Nu vreau sa imi raspunzi, vreau doar sa imi pui intrebari, nimic nu imi place mai mult decat sa ma intrebi iar eu sa ma gandesc. Sa gandesc repede. Din ce in ce mai repede.
Cand voi fi gata, promit ca vom porni pe acelasi drum. Pana atunci, ai rabdare. Ca sa ma cunosti mai bine, poti incepe prin a-mi rosti numele, intai ca pe o lectie la scoala, apoi ca pe o poezie, si mai apoi ca pe o rugaciune. Cand vei spune si ultimul amin eu am sa fiu langa tine, gata sa imi las mana intr-a ta.